Va reamintesc cazul Asociatiei Judetene a Pescarilor Sportivi din Galati carefacea tot posibilul pentru a restrictiona accesul pescarilor in zona Prutului si Dunarii din pricina faptului ca acestia nu faceau parte din organizatie. In incercarea disperata de a-si urmari interesele personale, mai marii asociatiei contraziceau prevederile impuse de insesi Ministerul Agriculturii si Ministerul Mediului, conform carora orice pescar care detine permis de pescuit poate practica pescuitul sportiv si de recreere fara probleme, in oricare zona din apropierea Dunarii, a Prutului sau a oricarui habitat natural.

Insa practicile ilegale ale Asociatiei Judentene a Pescarilor Sportivi nu s-au oprit in punctul in care incalcau in mod fragrant legislatia nationala, desi Ion Stefan, presedintele AJPS Galati afirma cu falsa preocupare ca “nerespectarea legislatiei privind accesul in parc se sanctioneaza cu amenda contraventionala de la 3.000 lei la 6.000 lei pentru persoane fizice si de la 25.000 lei la 50.000 lei pentru persoane juridice, de catre personalul Garzii de Mediu si rangerii parcului.” Organizatia ajunsese in punctul in care, oricine (cu exceptia localinicilor) ar fi vizitat imprejurimile parcului pe o suprafata de 8.247 de ha, era obligat sa plateasca o “taxa de vizitare” de 10 lei, un abonament ajungand la 50 de lei. Motivul principal? Faptul ca teritoriul parcului a fost declarat “sit de importanta comunitara”.

Aceasta decizie a fost privita ca fiind una abuziva si neindreptatita chiar si de autoritatile locale. De altfel, potrivit primarului comunei Oancea, una dintre localitatile aflate in perimetrul mai sus mentionat, Parcul Natural nu are un statut legal definitivat, un teritoriu bine stabilit si bornat corespunzator. Acesta clasifica situatia ca fiind una complicata: daca pentru toti locuitorii comunelor din Parcul National li se puteau elibera “permise de libera trecere”, in schimb, fiii si fiicele stabilite la oras erau nevoiti sa plateasca acea taxa sau, mai mult, acel abonament, pentru a-si vizita parintii sau bunicii.

Iata ca, la mai bine de la un an de la intreaga tevatura, itele sunt atat de incurcate  incat  nu pare sa existe vreo solutie pentru clarificarea lucrurilor. Apoi, ma intreb firesc, este chiar o chestiune atat de grava si de importanta pentru societate ca oamenii sa nu patrunda in acel spatiu? In cel fel ar afecta acest lucru activitatea Asociatiei si a membrilor pescari ai acesteia? Intrebari care nu cunosc raspuns, dar care sunt totusi abordate cu o atitudine abuziva.

Despre Rosia Montana se stie ca este un subiect care suscita foarte des opinia publica si in privinta caruia opiniile sunt impartite. De 15 ani investitorii se lupta cu birocratia din Romania care amana la infinit implementarea proiectului, si de vreo 10 ani, fundatia Alburnus Maior si-a asumat cauza ecologista de a stopa reluarea mineritului in zona. Daca de partea canadienilor s-au vazut rezultate si investitii in ciuda absentei avizelor (restaurarea patrimoniului, constructia de case pentru rosieni, etc.), ecologistii nu au facut nimic mai mult decat sa intoxice mediile de comunicare cu mesaje care au in centru “Salvati Rosia Montana”, dar care, din pacate, nu sunt sustinute de fapte concrete. Nici macar o actiune de ecologizare nu s-a facut in zona de catre activistii de mediu. Nici macar o actiune de strangere de fonduri pentru comunitate.  S-au organizat in schimb festivaluri, la care s-au consumat alcool si droguri, de parca asta ar fi urmat sa le tina de foame locuitorilor care se zbat sa traiasca intr-o zona cu rata de somaj de 80%.

Lasand deoparte aceasta realitate trista si revenind la reportajul realizat de PRO TV, ideea de baza ar fi ca la Rosia Montana s-a facut minerit timp de 2000 de ani si s-ar putea face in continuare daca autoritatile ar arata ceva mai multa bunavointa in a intelege calvarul care ii urmareste zi de zi pe cei  care au decis sa nu paraseasca locul in care s-au nascut si au crescut.

Dincolo de aceasta problema, in zona exista cateva persoane care refuza stramutarea si care, facand parte din organizatiile ecologiste, au un interes personal in stoparea proiectului minier. Astfel, pe peretii caselor din Rosia Montana au aparut mesaje de acest gen, apartinand celor care se opun cu vehementa locurilor de munca din minerit:

Ceea ce m-a frapat foarte tare a fost sa aflu ca unii oameni construiesc case din carton, in zona de implementare a proiectului, urmand sa scoata de la investitor bani grei de pe urma vanzarii acestora, in cazul in care se obtin avizele de la ministere.  Se pare ca exista si astfel de persoane, care nu pregeta sa transforme drama rosienilor intr-un business extrem de profitabil, pe piata neagra a imobilelor. Casele sunt construite unele langa altele, de parca nu ar mai exista niciun alt loc pe lume.

Concluzia ramane aceeasi de fiecare data. Rosia Montana adaposteste 300 de tone de aur si peste 1000 de tone de argint in zacamintele sale. Investitorii asteapta de 15 ani. Ecologistii duc o falsa lupta de mai bine de 10 ani, marindu-si cu fiecare zi care trece bugetele personale. Statul amana luarea unei decizii, iar o stire de astazi ne anunta ca tocmai ce ne aflam din nou in recesiune economica. Ce ramane de facut?

In Africa, societatea civila a ajuns in stadiul in care este acuzata de spionaj si propaganda. La inceputul anului trecut, Ministrul israelian al Afacerilor Externe, Avidgor Lieberman, tragea un semnal de alarma cu privire la organizatiile nonguvernamentale din Africa. Totul, ca urmare a strangerii unor informatii ce demonstrau faptul ca majoritatea ONG-urilor care pretind ca actioneaza in numele drepturilor omului sunt, in realitate, sucursale ale unor servicii secrete straine. In acest sens, acesta vota, pe 24 ianuarie 2011, in favoarea deschiderii unei anchete parlamentare asupra originii finantarilor pe care asociatiile apolitice le primesc si unde sunt directionate aceste finantari.

Iar decizia ministrului israelian nu a fost una deloc intamplatoare. O serie de aspecte sociale, observate si de jurnalistii africani, demonstreaza faptul ca societatea civila din Africa este rezultatul unui indelung sir de actiuni de manipulare indreptate catre comunitatea din aceasta tara. Jurnalistii au sustinut initiativa Ministrului de Externe prin urmatoarele argumente:

- reprezentanti ai diferitor ONG-uri au fost mai mereu preocupati sa atraga atentia africanilor de la adevaratele probleme ale societatii, propunandu-le, aproape fortat, teme nocive si inutile, cele mai multe dintre acestea referitoare la raportul dintre tara lor si civilizatiile din Occident

- inradacinarea in mentalitatea colectiva, precum si cea individuala, ca Africa este o tara ce apartine Lumii a treia, atat din punct de vedere al nivelului economiei, precum si din punct de vedere cultural, printr-o metoda meschina: in oricare colt al lumii ne-am afla, in cele mai mari aeroporturi, statii de metrou sau gari, peretii acestor spatii publice sunt plini de fotografii ale cate unui copil negru, subnutrit, reprezentand imaginea Africii

- mai ingrijorator decat aspectele semnalate mai sus sunt activitatile de spionaj in care majoritatea ONG-urilor din Africa au fost implicate: jurnalistii din aceasta tara vorbesc despre aparitia a nenumarate asociatii non-politice si demararea de intiative care au avut si au drept scop slabirea politicilor statului, prin solutii care nu au fost testate in prealabil si aplicate in sectoare fundamentale ale vietii sociale, precum sistemul de sanatate, invatamantul sau finantele.

Acestea sunt o parte dintre concluziile jurnalistilor cu referire la activitatile si organizarea societatii civile din Africa. Eu, unul, ma declar surprins intr-un mod cu totul si cu totul neplacut despre nivelul aproape josnic la care organizatiilor nonguvernamentale au ajuns. Aceste aspecte imi intaresc inca o data ideea ca societatea civila se afunda din ce in ce mai mult intr-un cerc vicios al nepasarii, intereselor ascunse si, mai nou, al manipularii maselor.

Martorii care observa stupefiati fenomenul de trafic de persoane descriu imagini dezolante: oameni dormind pe strazile din zona Marble Arch si Oxford Street, fara niciun ban sau hrana, purtand cu ei doar harti care sa ii ajute sa localizeze punctele centrale pentru actiunile dictate de cei care au pus la cale acest plan marsav. Bebelusi cu varsta de doar 3 saptamani sunt transformati in instrumente de manipulare emotionala si carati in brate de mamele lor pentru a impresiona trecatorii.

Conform informatiilor oferite de politia londoneza, in ultimele nopti, peste 60 de romani au fost evacuati din zona in care urmeaza sa se desfasoare Jocurile Olimpice din capitala metropolitana. Evacuarea presupune desigur si costuri suplimentare de transport, curatare a mizeriei lasata in urma pe strazi de catre cersetori, cazare, hrana si deportare.  Pana in acest punct costurile se ridica la 25000 de lire, o cheltuiala neprevazuta pentru autoritatile londoneze.

In tot acest timp, la imaginea Romaniei in afara granitelor se adauga noi si noi contururi negative. Motivele pentru care am ajuns sa fim priviti drept “cersetorii Europei” se inlantuie intr-un firesc care ne sperie. Privind catre acest tablou sumbru, imi ramane sa ma intreb care este reactia societatii civile la acest fenomen? Cu ce contribuie ong-urile la stoparea traficului de persoane si la ajutorarea celor care aleg aceste cai gresite atunci cand viata nu le mai ofera alternative? Intrebarile nu cunosc raspuns la fel cum problemele nu cunosc solutii. Pana la asumarea reala a acestor responsabilitati, ramanem aceeasi Romanie privita cu ochi rai de catre majoritatea cetatenilor straini, al caror spirit civic cunoaste, desigur, alte definitii.

Ca si cand nu ar fi fost de ajuns ca organizatia are indeletniciri mai putin “ortodoxe”, de curand am aflat ca trecutul “Politiei Animalelor” este la fel de “patat” precum activitatile acesteia.

Inspectoratul General al Politiei pentru Protectia Animalelor (IGPPA) a luat nastere pe data de 4 noiembrie 2009, la Satu-Mare, in baza hotararii judecatoresti pronuntate de Tribunalul Municipiului Bucuresti in dosarul 4167/3/2009, ca structura a societatii civile in cadrul Federatiei Comisariatului pentru Societate Civila. Toate bune si frumoase pana aici insa, desi nu este de nici doi ani pe piata ong-istica, Politia Animalelor a inceput sa foloseasca, la mijlocul anului trecut, autoturisme cu insemne izbitor de asemanatoare cu cele ale Politiei Nationale, precum si inscriptia “Politia” pe masinile proprii, dar si girofarul rosu-albastru. Aceasta, in conditiile in care in art. 32 din OUG 195 se specifica foarte clar ca numai autovehiculele politiei si pompierilor au dreptul de a folosi semnale luminoase de avertizare. Mai mult, “tupeul” reprezentantilor Politiei Animalelor nu s-a rezumat doar la atat. Acestia au gasit de cuviinta ca numerele de inmatriculare ale autoturismelor sa aiba in componenta grupul de litere “MAI”.

Astfel, reprezentantii ONG-ului Politia Animalelor au fost nevoiti sa raspunda in fata Inspectoratului de Politie a Judetului Satu-Mare pentru incalcarea prevederilor legii, mai precis, a art. 32, din Ordonanta de Urgenta mai sus amintita privind circulatia pe drumurile publice. Politistii din cadrul Biroului Rutier Satu – Mare au fost vigilenti si au ridicat la timp certificatul de inmatriculare a autovehiculului respectiv, aplicand conducatorului acestuia o sanctiune contraventionala cu avertisment.

Marturisesc ca, povestindu-va “patania” de mai sus, “rad” cu un ochi, insa “plang” cu celalalat. “Rad”, pentru ca ma bucur sa vad ca autoritatile locale judetene au actionat rapid si au luat masurile de cuviinta, insa “plang”, pentru ca societatea civila imi demonstreaza inca o data ca este incapabila in a-si gestiona corect si, mai mult decat atat, legal, activitatile, dand semne ca nu va reusi niciodata sa fie un sprijin adevarat pentru comunitatile ale caror nevoi si dorinte le reprezinta.

Inevitabil, in discutie intervin argumentele ecologiste. Cei care militeaza pentru sanatatea mediului par sa isi aroge drepturi de decizie in cazul Rosia Montana. Desi problema ar trebui sa priveasca strict statul si investitorul strain, ong-urile de mediu se incapataneaza sa blocheze crearea de locuri de munca la Rosia Montana. Orice aviz ori certificat obtinut de compania miniera este atacat in diverse instante de catre activistii Salvati Rosia Montana, ei fiind, in fapt, cei care taraganeaza luarea unei decizii.

Implicarea aceasta fortata a unor factori, care nu ar trebui sa fie vizati direct in procesul de decizie, deranjeaza chiar si pe una dintre persoanele cu o inalta functie in stat:

“Rosia Montana este o prioritate, inseamna locuri de munca. Nu sunt ecologistul de varsta noua, care brusc si-a reinventat identitatea politica. Ma intereseaza locurile de munca, investitiile straine. Sunt dispus sa merg de mana cu orice ecologist, sa vada cum arata Rosia Montana. Nu am vazut lume mai saraca, mai pipernicita decat acolo, nu am vazut apa mai otravita decat acolo. O sa lasam o comunitate sa moara.” (Mihai Razvan Ungureanu, premierul Romaniei)

Pe de alta parte, ecologistii se incapataneaza sa inchida ochii in fata situatiei dezastroase de la Rosia Montana, inaintand, in ultimiii 3 ani, 15 procese impotriva companiei miniere:

“Acum e adevarat ca una din strategiile ONG-urilor este sa lanseze  zeci si zeci de procese impotriva companiei, istoria ne-a aratat ca noi am castigat marea majoritatea a acestor procese, de altfel noi in ultimii trei ani noi am castigat 14 din cele 15 procese pe care le-am avut cu aceste ONG-uri care folosesc aceasta strategie de a duce proiectul in litigii. Fiecare hartie emisa de o autoritate, o ataca in doua-trei-patru curti, deci au o strategie.” (Dragos Tanase, director RMGC)

Concluziile sunt de prisos in momentul acesta. Doar in punctul in care ecologistii vor reveni la activitatile lor reale, si anume cele legate de mediu si nu de justitie, doar cand statul roman va avea curaj sa ia o decizie concreta si sa isi asume responsabilitatea pentru ea, vom putea trage concluziile in cazul Rosia Montana. Pana atunci, ne repetam in gand ca “rabdarea este o virtute”.

Aceasta situatie apare ca urmare a practicilor ilegale sau incorecte ale organizatiilor nonguvernamentale, care nu inceteaza sa ne uimeasca prin iresponsabilitate si superficialitate. De curand, BIRN (Balkan Investigative Reporting Network) a realizat un studiu referitor la modul in care sunt administrate fondurile europene de catre o serie de asociatii care, in teorie, sustin demersuri pentru imbunatatirea vietii comunitatilor de rromi din Romania. Rezultatele au fost unele ingrijoratoare, dar care au confirmat, inca o data, faptul ca interesele ascunse ale reprezentantilor acestor organizatii non-politice sunt mai presus decat orice scop sau obiectiv declarat.

Unul dintre exemplele consemnate in studiul BIRN este cel al fostului presedinte al Agentiei Nationale pentru Rromi (ANR), agentie care este responsabila cu reprezentarea persoanelor de etnie rroma din intreaga tara si din cadrul guvernului Romaniei. In studiu se arata ca intre septembrie 2009 si septembrie 2011, chiria fostului presedinte, platita din fondurile ANR, a costat exorbitanta si nesperata suma de 52.000 de euro. Aceasta, in conditiile in care un apartament similar, din orasul de origine al respectivului domn, Alba Iulia, este inchiriat, in realitate, cu 500 de euro. Mai mult, se pare ca suma de 52.000 de euro provenea din insesi fondurile europene destinate unor proiecte ale Agentiei Nationale pentru Rromi.

Iar lucrurile nu se opresc aici. Pe acelasi principiu, salariul unui manager de proiect, care avea ca responsabilitate infiintarea unei retele nationale de experti rromi, a castigat nu mai putin de 62.000 de euro pentru numai o zi si jumatate de lucru pe saptamana! Aceasta, in conditiile in care, salariul mediu pe economie este de aproximativ 400  de euro pe luna, iar presedintele tarii castiga in jur de 20.000 de euro pe…an.

Cheltuielile acestor organizatii nonguvernamentale sunt cu atat mai surprinzatoare, cu cat ele sunt responsabile in a desfasura licitatii publice pentru echipamentele de birou si contractele de cazare pe care le detin. De asemenea, aceste asociatii trebuie sa scoata la concurs posturile libere pe care le au in diverse perioade ale anului. Din pacate, in loc sa fie ocupate prin concurs, cele mai multe posturi (in special cele mai “vanate” datorita remuneratiei aferente) revin unor membri de familie a celor care conduc asociatiie respective.

Asistam, asadar, la o adevarata deturnare de fonduri, iar previziunile nu par sa fie deloc imbucuratoare. In anii urmatori, Uniunea Europeana, precum si guvernul Romaniei, isi propun sa mareasca aceste sume. Este usor de intuit ca organizatiille responsabile cu ajutorarea celei mai marginalizate minoritati din Europa vor profita  din plin de aceasta oportunitate, din pacate, nu in sens comunitar, ci in directia buzunarelor personale.

Privind ideea la “suprafata”, ai spune ca este una laudabila insa, in realitate, societatea civila ne demonstreaza din nou ca este incurabil “infectata” cu microbul “intereselor ascunse”. De ce spun asta? De curand am descoperit, lecturand acest articol, urmatorul caz. Seful unei firme vine intr-o zi la birou cu un maldar de hartii tipizate pe care incepe sa le imparta cu grija angajatilor. Bineinteles, ma refer la formulare pentru redirectionarea celor 2% din impozitul pe venit, catre ONG-uri. La o prima vedere, te-ai gandi ca seful are grija ca angajatii sai sa dea dovada de responsabilitate fata de propriile venituri, indemnandu-i sa ia decizia cea mai potrivita. Toate bune si frumoase insa, pe documentul cu pricina era deja scris contul unui anume ONG (nu dam nume, caci si asa nu am auzit de el): angajatul semna, isi lasa datele personale si dona, nonsalant, in contul organizatiei. Ei bine, la un moment dat, unul dintre subalterni are curajul sa se impotriveasca, spunand ca isi doreste sa directioneze procentul respectiv altui ONG. Seful i-a replicat, insa, taios: “Imi pare rau, e ordin de sus!”

Carevasazica, cam asta e circuitul banilor in societatea civila romaneasca. Intuiesc ca exista o legatura intre compania respectiva si ONG-ul tiparit pe formularul de 2%, altfel nu pot sa imi explic de ce seful a avut acea reactie.

Sunt de parere ca, faptul ca exista un program prin care cetatenii pot directiona 2% din impozitul pe venit reprezinta un pas inainte pentru implicarea oamenilor in bunul mers al societatii civile. Din pacate, lipsa informatiilor despre acest proiect nu face decat sa ingreuneze un program, de altfel, benefic pentru comunitatea noastra, ajungandu-se nesperat in punctul in care resurse financiare insemnate sunt valorificate necorespunzator.

In fiecare an, Ziua Mondiala a Apei a lansat un slogan sub umbrela caruia sa fie reunite toate actiunile dedicate acestui eveniment. In 2012, mesajul a fost “Siguranta apei si a hranei!”. Se pare ca la momentul actual, seceta este considerata dezastrul natural care provoaca cele mai mari pagube omenirii. Ideea sloganului a fost accentuarea importantei apei, ca element vital pentru obtinerea unei hrane sanatoase. O scurta statistica indica faptul ca sunt necesari 1500 de litri de apa pentru a produce un kilogram de grau.

Pentru ca o astfel de zi ar fi trebuit sa puna in miscare intreaga societate civila, am incercat sa urmaresc proiectele dedicate sarbatorii mondiale a apei.  Fireste, gandul m-a dus catre ong-urile din Romania, cele care isi asuma public responsabilitatea de a contribui la o lume mai buna, la educarea oamenilor cu privire la respectul pentru societate, in ansamblul sau, si pentru resurse, in particular. Din pacate, peisajul a fost aproape pustiu, cel putin din punct de vedere mediatic. In afara de campania Apa Nova care a decis sa celebreze ziua prin intermediul artei urbane si prin desene dedicate pe o garnitura veche de metrou, nu am observat nimic care sa ma impresioneze.

Ong-urile de mediu, care in alte circumstante incearca cu disperare sa iasa in evidenta, vezi cazul Rosia Montana, au ales tacerea intr-o astfel de ocazie speciala. In restul timpului, ecologistii se afla de obicei in fata ministerelor, “luptand”  pentru cauzele lor. Nu ii vedem insa niciodata acolo unde este realmente nevoie de ei, spre exemplu, la Rosia Montana, pentru ca tot am amintit mai devreme de acest subiect. In momentul de fata, la Rosia Montana se scurg din vechile galerii miniere peste 20 de litri de ape poluate pe secunda. Informatia care m-a frapat si care, daca vei incerca sa o corelezi cu imagini din comunitate, iti vor lasa un puternic gust amar.

Ce face ong-ul Salvati Rosia Montana in tot acest timp? Se lupta cu institutiile statului impotriva avizelor pentru investitorii straini, in timp ce poluarea este o realitatea care cu greu poate fi neglijata. Ei reusesc totusi sa ramana indiferenti si sa-si iroseasca eforturile pentru o lupta al carei “trofeu” oricum nu le apartine.

In articolul anterior vorbeam despre asociatia Engineers Without Borders, din Canada, care a avut “curajul” sa publice la finele anului trecut un raport cu greselile facute in anul 2010, in cadrul proiectelor in care s-au implicat. Nu mare mi-a fost mirarea sa descopar ca, de fapt, aceeasi organizatie nu a invatat din experienta esecurilor din 2010, acestea fiind, desigur,  precedate de greselile anilor trecuti.

Asadar, in 2009, EWB era implicata intr-un amplu proiect pentru ecologizarea apelor poluate din Malawi. Strategia abordata (una noua si complet diferita de cele implementate in trecut) avea la baza urmatorul principiu: demersurile facute pentru ameliorarea calitatii apei sa fie realizate cu ajutorul unor parteneri relevanti si prin implicarea unui numar redus de stakeholderi.  Astfel, organizatia trebuia sa se focuseze mai atent asupra parteneriatelor pe care urma sa le realizeze, trebuind sa profite de fiecare oportunitate pe care o intalneau. Mai multe decat atat,  in aceeasi perioada, asociatia se afla si intr-un plin proces de schimbare a propriei echipe de management. Engineers Without Borders era bombardata de schimbari din toate partile. Echipa a inceput sa lucreze la implementarea noii strategii din spatele proiectului, ignorand ambiguitatile si dificultatile pe care le intampina, la fiecare pas, in realizarea acestuia. Cu mintea setata catre obiectivile finale, au decis sa neglijeze aspectele colaterale, precum  resursele umane implicate in proiect. Activistii EWB au  considerat a fi firesc ca noii voluntari alesi in pozitii de management sa se adapteze singuri, fara niciun fel de instruire, acestia intampinand, la randul lor, o serie de dificultati in realizarea propriilor sarcini.

Din fericire pentru EWB, pe termen scurt, consecintele nu au fost unele foarte grave  Pe termen lung insa, proiectiile negative  ale greselilor  s-au dovedit a fi dificil de rezolvat. Asociatia a ratat oportunitati care i-ar fi putut imbunatati munca (cum a fost ocazia de a colabora cu ministerele diferitor tari, interesate constant de situatia malawezienilor), iar credibilitatea in fata stakeholderilor i-a fost usor zdruncinata.

Desi nu este unul dintre cazurile grave din seria “neputintei ong-istice” am decis sa ma opresc asupra acestui subiect pentru a sublinia faptul ca o cauza nu trebuie doar asumata, ci si sustinuta prin cele mai inteligente tehnici din domeniu. Nu este suficient sa ne setam obiective, ci poate ca de cele mai multe ori strategia pe care o abordam este mult mai importanta, pentru ca ea reflecta efortul pe care suntem dispus sa il facem pentru a obtine ceea ce ne-am propus. Iar activitatea ONG-urilor, din pacate, se identifica din ce in ce mai des cu sintagma “scopul scuza mijloacele”.